CCI

"Just Push Play" a oferit arădenilor primul spectacol de improvizaţie

- Interviu cu actorul Robert Pavicsits -

            Seara trecută, trupa "Just Push Play" a susţinut spectacolul de improvizaţie "Show Impro Gress", primul de acest gen pe scena  teatrului Ioan Slavici din Arad. Au jucat ȋn rolurile principale actorii: Robert Pavicsits, Giorgiana Popan, Bogdan Rădulescu, Dragoş Muscalu şi Matei Rotaru.

            Ai absolvit iniţial Facultatea de Filologie. Ce te-a determinat să alegi teatrul?

            Faptul că, pe de o parte, meseria de filolog nu-mi era atȃt de apropiată, pe cȃt ȋmi era faptul că pot să joc, iar pe de altă parte, experienţa teatrului amator din liceu.

            Ce simte actorul Robert Pavicsits ȋn momentul cȃnd este pe scenă?

            Emoţii, la fel ca orice om obişnuit cȃnd este văzut de atȃţia oameni. Este normal să simţi emoţii; actoria este o meserie ȋmpotriva construcţiei umane. Omul e făcut să stea neobservat, pe cȃnd noi ne expunem total, suntem complet descoperiţi.

            În rolul cărui personaj interpretat te-ai simţit un actor ȋmplinit?

            Cel mai ȋmplinit mă simt la improvizaţie. Nu este vorba despre un personaj, este un stil de teatru ȋn care eu mă simt extrem de bine şi de satisfăcut profesional.

            Ai iniţiat ȋn ultimul an, ȋmpreună cu actriţa Giorgiana Popan, o serie de spectacole de improvizaţie "de cafenea". De ce spectacol de improvizaţie? 

            Pentru că este un gen care aici, ȋn vestul ţării, este total absent. Noi suntem singurii ȋn momentul de faţă pe zona de vest, singurii actori care practică acest gen de teatru, Slash Entertainment.

            Cum a "gustat" publicul arădean primul spectacol de improvizaţie pe scena teatrului?

            În primul rȃnd a fost gustat de un numar mare de spectatori, iar ȋn al doilea rȃnd, l-au gustat din plin. A fost un public extraordinar de bun, cu sugestii bune, un public foarte participativ.

            Intenţionaţi să continuaţi acest proiect?

            Absolut.

            Cum vede Robert Pavicsits viitorul teatrului romȃnesc?

            Robert Pavicsits nu vede viitorul, ȋn primul rȃnd, indiferent că ar fi al teatrului romȃnesc, al importului de gaze sau al crizei mondiale.

Carmen Comloşan

Manastirea Lupsa

Cheile Turzii

Fugim de munţii noştri să vizităm Parisul

        

            Cine nu a auzit de Roşia Montană? Dar, de fapt ce s-a auzit despre Roşia Montană? Cu siguranţă s-a auzit de controversele legate de proiectul minier şi mulţi ȋşi dau cu părerea, dar cȃţi au călcat ȋn acele locuri?...

            Am ajuns la Roşia Montană fără să fiu cȃtuşi de puţin interesată de proiectul minier, ȋntrebȃnd un profesor din Cȃmpeni cȃteva lucruri despre zonă. Era ora 14.15; se pare că am ȋntȃrziat. Complexul muzeal avea orarul de vizită pȃnă la ora 14.00; am stat de vorbă cu portarul - stătea rezemat de tocul uşii, cu un fir de iarbă ȋn colţul gurii şi privea nemulţumit culmea muntelui. Era prea supărat să poată spune prea multe, "am lucrat ȋn mina asta şi acum ne mută pe toţi. Eu stau aci, după dealul asta, da` acu trebuie să plecăm şi noi". I-a telefonat ghidului, spunȃndu-ne să-l aşteptăm. După cȃteva minute a apărut şi ghidul. Părea bucuros că eram al doilea grup de vizitatori din acea zi şi a fost de acord să ne ȋnsoţească. Al dolea grup deci...şi grupurile erau formate din 4-5 persoane. Nu e cam puţin avȃnd ȋn vedere că mai toţi ştim să ne dăm cu părerea cȃnd vine vorba de Roşia Montană?...

            Ghidul, foarte bine documentat şi nerăbdător să-şi ȋnceapă povestea, ne face iniţial cunoscute condiţiile de vizitare ale Complexului Muzeal, facȃnd un scurt sumar a ceea ce urma să vedem. Am ajus in faţa unei porţi metalice boltite pe frontispiciul căreia era inscripţia Alburnus Maior, numele sub care era cunoscutră mina ȋn timpul romanilor. Ne aflam ȋn faţa galeriilor romane. Am coborȃt ȋmpreună cu ghidul aproximativ 150 de trepte umede şi alunecoase ȋn subteran, ascultȃnd, ȋntrebȃnd şi uimindu-ne de ceea ce vedeam; erau galerii ȋn formă trapezoidală, care te purtau ca printr-un labirint prin tot muntele. Am ieşit după vreo 45 de minute, timp ȋn care ne-am răcorit bine de tot (erau 8-10° C ȋn mină), urmȃnd să vizităm curtea muzeală, ȋn care erau expuse unelte pentru minerit, găsite de arheologi în ruinele fostului oraș, construcțiile folosite pentru separarea aurului de piatră, numite "șteampuri", precum şi pietre funerare romane.

            Am plecat de la muzeu dupa aproape două ore şi am urcat (pe un drum impecabil - sunt cȃteva astfel ȋn Romȃnia totuşi) ȋn centrul localităţii, străbătut de case vechi, multe din ele monumente istorice. Auzisem ghidul vorbind de nişte lacuri artificiale, numite "lacuri pentru şteampuri" sau "tăuri" şi am ţinut neapărat să vad macar unul din ele. Drumul mergea pȃnă la primul lac, Tăul Brazi. Un lac foarte ȋngrijit, o curăţenie exemplară, locuri amenajate pentru turişti. Este un peisaj mirific, greu de descris şi care merită pe deplin văzut. Doar că noi nu obişnuim să apreciem ceea ce avem; vedem doar dacă undeva e mizerie, cu asta rămȃnem, cu dezgust şi apoi mergem să vedem Parisul. Plătim cumva să vizităm suburbiile si mizeriile Parisului? Sunt destule şi acolo, dar ne ȋntoarcem ȋncȃntaţi că am vazul Turnul Eiffel şi cȃteva săli din Luvru, fără să ne pese cȃtuşi de puţin de arta. 

 Carmen Comlosan

30 mai 2011 - concert ROXETTE - Bucureşti - Zone Arena

            Am aşteptat cȃteva ore ȋnceperea concertului, plimbȃndu-mă printr-un oraş aflat de cȃţiva ani ȋntr-un şantier continuu; dar acest aspect nu a contat prea mult, pentru că eram acolo pentru ca să-mi ȋndeplinesc un vis, acela de a-i vedea live pe Marie Fredriksson şi pe Per Gessle, duetul care formează trupa Roxette.

            Accesul ȋn Zone Arena a fost permis ȋncepȃnd cu ora 17.00. Mii de oameni aşteptau la "start", pe o zăpuşeală inrespirabilă, care era clar că va aduce ploaia. Am intrat ȋn sfȃrşit, debarasȃndu-mă de aproape tot ce aveam ȋn bagaj - politica de marketing a organizatorilor. În momentul ȋn care am păşit ȋn Zone Arena, a ȋnceput şi ploaia; poate că Dumnezeu a vrut să ne anunţe că aşteptăm să apară pe scenă Queen of Rain. A ȋncetat după aproximativ o oră, timp ȋn care toţi eram uzi pȃnă la piele, organizatorii măturau apa care ajunsese şi pe scenă. Era deja ora 19.00; ploaia a ȋntȃrziat totul cu o oră. 

            În deschiderea concertului a cȃntat trupa VH2, conştienţi că nu pentru ei ne aflam acolo. Toţi stăteam liniştiţi, aplaudam din cȃnd ȋn cȃnd, nu prea des ȋnsă; se auzeau ȋn pauzele dintre piese scandări precum "Roxette, Roxette, Roxette...", "Marie, Marie....". Şi noi ȋi ascultam pe cei de la VH2. Au părăsit scena după aproximativ 45 de minute şi publicul stătea calm, ȋn suspans....aşteptam...se pregăteau instrumentele.

            Am stat ȋn aşteptare cȃteva minute, fiecare la locul său şi iată, dintr-o dată, Roxette este pe scenă. În acel moment parcă a căzut o bombă ȋn public, toţi eram ȋn picioare scandȃnd, fluierȃnd şi aplaudȃnd cu ochii ȋn lacrimi de bucurie. A fost un moment greu de explicat ȋn cuvinte. Timp de aproape două ore, mii de oameni au cȃntat ȋmpreună cu cei aflaţi pe scenă Joyride, It Must Have Been Love etc.

            A fost o zi specială, atȃt pentru noi, fani Roxette, cȃt şi pentru Marie Fredriksson care ȋmplinea 53 de ani, fapt pentru care, ori de cȃte ori aveam ocazia, cȃntam Happy Birthday Marie, aruncȃnd buchete de flori spre scenă.

            So, Don`t Bore Us, Get To The Chorus!