Fără rost…

O nouă zi apare-n geam
Şi este clar că-i dimineaţă,
Iar el, poetul stă gândind...
La viaţă.
Să-nceapă el acum să scrie?
Mai are oare-acum vreun rost
Să scrie-o nouă epopee
Din tot ce-a fost?
Începe-ntr-un târziu povestea
Unui bătrân ce-abia mergea
Pe-un drum pustiu, pe timp de noapte,
Pe calea sa...
E frânt bătrânul din poveste,
Iar autorul supărat
Îi strigă parcă-n ghilimele:
"Cazi la pământ, bătrân stricat".
Şi el căzu...
Puterea parcă i se scurse,
Iar inima abia că-i bate
Şi palmele bătătorite
Strângeau uşor iarba uscată.
Se duce...se stinge-n fiecare clipă,
O carte Sfântă-i cade din manta,
Abia c-o vede şi şopteşte:
"Doamne, ia-mă în Împărăţia Ta".
N-avea nimic în lumea asta,
N-avea copii, n-avea nici casă,
Era doar el, nimic mai mult
Şi chiar puterea lui îl lasă.

Îi strigă-ntr-un târziu poetul:
"Să nu cumva să mori, bătrâne
Căci viaţa ta e-n mintea mea
Şi de tu mori, ce-mi mai rămâne?"
Nu apucă însă s-asculte
Cuvintele acelea ne-nţelese;
Închise ochii şi muri
În ierburile dese.
"Iar m-ai trădat, bărtâne!"
Strigă poetul cu putere;
"Ce pot să fac să te renasc,
Bătrân stricat...plin de durere?"
S-a dus povestea începută,
S-a dus creaţia de o viaţă,
Până şi eroii-mi mor
De dimineaţă...